Catchy

Standard

“Când a coborât din tren, m-a luat de umeri şi m-a privit drept în inimă. Pentru întâia oară am simţit că nu mai pot ascunde spasmul ventriculelor. Ca la ecograf, când un medic miop, cercetând atent, clatină din cap şuierând acel ”Daaa!”, despre care nu pricepeai niciodată dacă te condamnă la moarte. ”Daaa!”, a zis şi el, prinzându-mi mâinile. Amprentele lui miroseau a mălin. Mai degrabă eu toată mă strânsesem în palmele lui.

M-a tras în taxi şi îl aveam în faţă, aşa cum îl descoperisem pe afişe sau pe coperţile cărţilor. ”Ah!”, am ţipat în interiorul meu. Căci, uitându-mă la el, nesăturându-mă de fiinţa lui, o clipă l-am pierdut sub roţile taxiului. ”Tremuri, iubita mea!”, mi-a spus, neştiind că pentru mine, el, în fiecare clipă moare şi că învie tot de atâtea ori, ca un mort pe care îl crezuseşi sub o lespede grea şi-ţi apare deodată în prag şi rămâi paralizat de bucurie şi spaimă.

Iar când m-a împins în holul hotelului, m-a învăţat să văd cu ochii lui. Uluită, mi-am dat seama de splendoarea luminii de care mă poticnisem, ca de-o noapte covârşitoare. Am început să mă tem că-l voi pierde, grozav am început să mă tem, fir-ar al dracului, şi mi-am scos inima ca şi cum aş fi rupt zdreanţa de pe-o păpuşă.

Îmi împletisem două codiţe din sufletele noastre, jucându-mă cu un ursuleţ împrumutat de pluş. ”Nu-ţi fie teamă, iubitul meu”, i-am spus, ascunzându-i toate ridurile sub pernă. ”Bătrâneţea e doar o oboseală, o să-ţi treacă”. Şi, deodată, aproape de noi sau chiar în noi, s-a frânt ceva. Nu ştiu, poate veioza sau chiar fereastra deschisă spre peretele îndoielii noastre. Oricum, am simţit o tăietură în umăr şi am vrut din nou să fie linişte. ”Ce fragil e totul!”, am spus. ”Facil?”, s-a cabrat el, neînţelegând că mă iubeam cu un mort, căruia îi purtam greutatea pietrei pe care o dăduse la o parte.

”Lasă-mă să te privesc”, a şoptit. Mi-am acoperit chipul, căci în adâncul sufletului meu mi-ar fi văzut unghiile pline de pământ. ”Ai ochi de nebună”, a râs. ”Tu eşti povestea lui Marquez; «Ochi de câine albastru»”.

Întinsă pe pat, capul îmi căzuse din umeri, nu alta. Şi printre ridurile ascunse tăinuisem cuţitul din mângâierile mele. ”Tu dormi în noaptea asta atât de abruptă !”, a ţipat el, lipindu-mi cu sărutări capul de trup, vitrificându-mă, reîntregindu-mă vertebră cu vertebră. ”Cum mi-am pierdut eu capul, iubindu-te pe tine”, am plâns.

Şi, când m-am trezit, încăperea se balansa limpede. Şi oricât aş fi căscat pleoapele, pentru ca întoarse înăuntru să nu-şi cerşească disiparea, oricât mi-aş fi masat tâmplele spunând ”Nu, nu”, dorinţa de a-l ucide era acolo, clară, intensă, adâncă. Căci, dacă aş fi văzut pata de sânge pe cearşaful alb, s-ar fi isprăvit cu disperarea de a-şi repeta de o mie de ori ”Am şaptezeci de ani, iubito!”. Mult mai echitabil ar fi dacă ni s-ar lua totul dintr-o dată, gândeam. ”Să fugim”, am tresărit. De fapt n-am vorbit eu, ci ucigaşa, care îşi mai lăsa răgaz de căinţă. Şi mi-am dat seama că doi oameni mă urau: el şi femeia din încăpere, umbra din mine care îl preţuise mai mult decât îşi venerase Dumnezeul.

Iar când ne-am despărţit în gară, eu, parcă, jumătate asasină, jumătate prostituată… ”Eşti pură, iubita mea!”, a murmurat. Şi dacă frica s-a dislocat de stupoare, uram că se va întoarce cu pământ pe buze. ”Daaa!”, a spus ca despre o sentinţă care te trimite la execuţie. Urcam în tren sau aveam să aştept în gară secole la rând? Acolo, pe muchia unde se termină dragostea şi începe delirul de a nu mai şti care eşti tu şi care este celălalt. Şi, pentru ca această echivalenţă să fie suportabilă, ce mai contează o sută sau două de ani, când n-ai fost în stare să-ţi duci nici crima, dar nici iubirea până la capăt?”

(Mălina Anițoaei)

source

To Be or Not to Be

Standard

To be or not to be enraptured

in silent walk on cobbled streets

or hectic rush on lighted highways,
an aimless driving,a speedy drug.

To swim against a sea of sorrows

and try not to drown,

but boldly swim it through.

To fuel the heart with longing and desire,

and not to be afraid it’d overflow.

To place the head on broken,wooden benches

and let the mind’s addiction overtake.

To shut the eyes, and with it, outer noises

and dream escapingly,
as blind or deaf.

To shut all out that’s not for healing

and burn your fingers’ touch with cigarettes.

To let the wells of eyes reach surface,

and not to mind faces taken aback.

To hold one’s heartbeats in lead coffins

and plant roses on barren,dead land.

To be or not to be awaken

in the morning
To choose whether to be or not to be
The end.

Haruki Murakami

Standard

“Inima fiecărui om e ca o fântână adâncă. Și nimeni nu știe ce zace pe fundul ei. Nu ne putem decât imagina, judecând după lucrurile care ies din când în când la suprafață.

Oricine se îndrăgostește caută piesele lipsă din el însuși.

Cu trecerea timpului, vei înțelege… Ce durează, durează, ce nu e de făcut, nu e de făcut. Timpul rezolvă cele mai multe dintre lucruri, și ceea ce timpul nu rezolvă, va trebui să rezolvăm singuri.

Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forța, nici blândețea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt și să încercăm să învățăm ceva, chiar dacă știm că ceea ce învățăm nu ne va fi de niciun folos.

Nu trăiești decât pe jumătate… Cealaltă jumătate așteaptă undeva, încă neatinsă.

Am închis ochii și mi-am cercetat străfundurile sufletului. Când am făcut asta, liniștea din jur s-a așternut peste mine ca niște firicele de praf.

Singurătatea nu e un sentiment atât de rău. E ca liniștea în care se cufundă un copac după ce păsările și-au luat zborul de pe ramurile lui.

Cu cât trec anii, parcă se lungește timpul, asemenea unei umbre la amurg. Într-o zi întunericul va înghiți umbra cu totul.

Dacă tu îți amintești de mine, nu-mi pasă că ceilalți m-au uitat.”

Haruki Murakami

(source)

cola

MariUs Tucă

Standard

“Fericirea se conjugă la timpul trecut
Nu ştii când vine, când pleacă
Arareori o simţi când s-a petrecut
Ai vrea s-o iei în braţe,
S-o simţi uitându-te în ochii ei
Ca la o iubită aşteptată îndelung
Nu ca la o nimfă-n aşternut,
Fericirea se conjugă la timpul trecut
Aripa ei fină zboară prin tine neîntrerupt
Doar uneori o simţi, numai după ce-a trecut
Îi simţi aerul prin vene
Cum respiră de la inimă la gând
Şi-nvaţă pulsul pe de rost
Că întotdeauna era, a fost,
Fericirea se conjugă la timpul trecut
Şi n-are culoare când te străbate
Curge pe dinlăuntru fără s-o simţi
De parcă ar trece printr-o inimă străină
Şi-ar bate într-o altă rădăcină,
Fără contur, fără chip, fără nimic
Poate părea nălucă sau abur de a fi,
Fericirea se conjugă la timpul trecut
Când fără să ştii ea te-a avut
Iar tu ţii minte lumina ei neabătută
Din care ai muşcat până te-a durut
Era prezent, era înalt şi n-ai ştiut
În acelaşi timp îţi ia şi îţi dă tot
Ca şi inconştienţa de la început,
Fericirea se conjugă la timpul trecut
Altfel lumea de mult s-ar fi pierdut
În amănuntul de a şti când se petrece
De a n-o mai lăsa vreodată ca să plece
Şi n-ar mai fi ştiut ce înseamnă suferinţa
Iar fără ea, bunătatea, mila şi căinţa
Dar mai ales poezia şi credinţa,
Fericirea se conjugă la timpul trecut.
Ca o femeie, ca un gând tăcut
Ca un tărâm frumos, nepetrecut
De rugăciuni, de inimi, de cuvinte
Ca o amintire care e mereu în minte
Ca verbe fragile, delicate, prezente
Cu toate orgoliile noastre absente.

Fericirea se conjugă la timpul trecut.”

(Marius Tucă)