Monthly Archives: July 2013

(Long) Quote of the day -Citatul (lung)al zilei

Standard

Cartea Mironei – Cella Serghi

 Rezumatul unei povesti de iubire (Vindecare)

 
Mi se pare ca m-am trezit din morti. A fost o moarte lunga uneori ca un vis, ca un basm, ca un joc.
La inceput parca am fost legata la ochi, dusa de mana. Apoi am capatat alti ochi. Si bratele, si sufletul mi-au fost incatusate intr-un lant care parea fragil, dar care s-a dovedit cat se poate de trainic. O clipa, m-am zbatut. Viata nu se voia infranata. Am inercat sa rezist. Aripile se agitau ca ale unei pasari cu capul taiat.
Apoi, nu stiu cum m-am pomenit dincolo. Aerul, mai dens, mai tare. Climatul aspru, dar si foarte dulce. Ma aflam pe marile inaltimi, pe piscurile celor putini, indragostita…
Il iubesti? Ma intreaba un demon.
Da, raspund vrajita, intr-un zambet in care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag…
Nu mai ai ochi?
Ba da. Dar il vad doar pe el.
Si iti ajunge?
Da, imi ajunge, bag de seama uimita.
Si cu ce vezi cerul, copacii?
Cu ochii lui!
Si cu ce simti zapada, cum stii cat de proaspata e, si de rece?
Cu mana lui!
Si cand ti-e sete, ce faci?
Il sarut!
Si cand vrei sa-ti inmoi buzele in apa limpede, buna?…
Apa o simt cu buzele lui.
Nu-ti place sa pasesti singura, sa simti asfaltul elastic, viu, sub pasii tai?
Ii simt umarul alaturi si, lipita toata de el, ma simt leganata de arcurile pasilor lui.
Dar oamenii de pe strada?
Carabusii aceia mari? Umbrele care trec pe langa noi? El spune ca vor sa-mi faca rau, sa ma feresc…
Si tu ce crezi?
Mie mi se pare ca sunt un fel de nastrusnice, grotesti, nefolositoare papusi. Nu le pricep defel rostul.El crede ca-i vad, si ma cearta. Se osteneste, vorbeste, se infurie salbatic. E prost. Nu stie ca-l vad numai si numai pe el.
Dar bine, de ce?
Fiindca mi-e drag.
De ce ti-e drag tocmai el?
Asa s-a intmplat. Intr-o zi, nu stiu cum, parca s-a raspandit in fiinta mea intreaga o mireasma imbatatoare si dulce. Un nume a inceput sa mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu stiu ce s-a intamplat. Poate ca stie el. El stie tot…
Si tu ce stii?
Il iubesc.
Si toata ziua ce faci?
Il astept.
Si cand vine?
Ma odihnesc in bratele lui.
Esti atat de obosita?
Da, e chinuitor, istovitor sa astepti!
Atunci, esti nefericita.
Nu! Fiindca vine.
Dar intr-o zi nu mai vine…Se lasa de peste tot, se incruciseaza, se suprapun umbre dese, reci, grele, umbre si spaime. Eu bajbai cu mainile intinse, cad, ma lovesc, ma ridic, ma impleticesc. Mi-e frig, din ce in ce mai frig. El strangea caldura soarelui; eu o culegeam din zambetul lui. Copacii se oglindeau in privirea lui ca intr-un lac. Apoi nimic n-a mai fost albastru, sau verde, fiindca au disparut ochii lui, As vrea sa aud vantul cum trece printre frunze, dar nu mai pot. Mai demult, in viata, auzeam pana si pasii caprioarei. Mai demult puteam sa intru in mare, aveam brate sa inot. Simteam spuma sarata. Acum nimic nu-i sarat. Ma simt prinsa zdravan ca de un otgon. Si totusi, legatura nu e grea. M-am invatat cu ea. Mi-e necesara.
Dar el vine si spune ca vrea sa-mi dea drumul, nu mai poate sa ramana mereu langa mine. Vorbeste de “libertate”. Insira cuvinte goale ca vazduhul, colturoase si grele ca niste pietroaie.
– Cum sa pornesc singura? Il intreb infrigurata, speriata. Singura, fara umarul tau?
– Mai sunt si alti oameni, rasuna vocea lui aspra, straina.
– Dar oamenii ceilalti sunt vii, eu am murit, nu stii?
– Poate, dar eu nu mai vreau altceva. Nu mai pot. Cand nu esti aici, in jurul meu se ivesc adancuri negre, imense. Gropi fara fund, infioratoare prapastii, poteci pe care n-am curajul sa umblu…Uneori ma prindea ingrijorarea. Ma linisteai: “Dragostea mea nu-i nici ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperari fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna…” Iti amintesti?
M-am invatat cu aerul tare, biciuitor si proaspat al inaltimilor, cu adierile lui parfumate. Acum simt ca ma inabus. Lantul care imi lega bratele, umerii, mijlocul ma ocrotea. Acum ma poate atinge oricare.
Un suras, o clipire care se indrepta spre mine dadea de el, inarmat pana in dinti. Acum, oricine ma poate lovi, si lui nu-i ma pasa.
Uneori, din intamplare numai, il intalnesc. Se opreste, se uita la mine, imi vorbeste. Dar nu mai pot spune niciun cuvant din cele ce-mi sunt necesare ca aerul si apa. Nu-mi da nicio privire din cele ce mangaie. Privirile noastre! Se uita la mine si nu ma vede. Nu ma intreaba daca mi-e prea cald sau prea frig, nu-i pasa ca ma zbat printre straini, ca mi-e necesar ca si mai inainte umarul lui.
Ma simt dezbracata. Ocrotirea lui mi-a fost haina. Dragostea lui mi-a fost adapost…
Mi se pare ca am fost bolnava. Sau poate a fost un somn lung, cu vise chinuitoare. Ne cautam. Cand ma gasea, nu ma recunostea.Cand ma striga, nu-l auzeam. Nu-l recunosteam.
L-am asteptat, i-am pandit pasii,
M-am hranit numai din amintirea unor zile trecute, din nadejdi a caror singura seva erau febra, visul, inchipuirea mea.
Sa ma trezesc nu doream.
Vroiam sa dispar, sa scap de rosatura din suflet; durere neintrerupta, ascutita, chin de neindurat, care crestea, se inmultea ca un cancer…
Dar intr-o zi am coborat din pat si m-am uitat pe fereastra…
Puf de papadie plutea in aer, in jurul meu. Era un miros iute de viata vegetala, de frunze, de pamant improspatat de ploaie. Si erau oameni pe strada, copii, case, gradini, copaci inmuguriti. Si in mijlocul acestor bogatii ma aflam eu. Si toate erau pentru mine, sa-mi multmeasca auzul si ochii, sa-mi ureze bun sosit, sa-mi spuna ca m-au asteptat, sa ma incredinteze ca n-am murit. Am respirat lung, cu nesat, de cateva ori. O lacrima s-a prelins pe obraz, a alunecat si s-a oprit in coltul gurii. I-am simtit gustul sarat…”
(preluat de aici)
Advertisements

Quote of the Day

Standard

“Am ochi căprui, ce-au zăbovit în zbor deasupra corpului tău asemenea unor fluturi. Am străbatut întreaga distanţă a trupului tău, dintr-o parte în cealaltă a coastei tale de fildeş. Cunosc pădurile unde mă pot odihni şi unde pot găsi hrana. Te-am cartografiat cu ochiul meu gol şi te-am pus bine la păstrare, la adăpost. Milioane de celule ce-ţi alcătuiesc ţesuturile îmi sunt parcelate pe retină. Dacă zbor noaptea, ştiu exact unde mă aflu.Trupul tău e pista mea de aterizare.” (J.W)

                                                 Image  (poza de aici)

Music for the soul: Passenger, All The Little Lights

Video

We’re born with millions of little lights shining in the dark

And they show us the way

One lights up

Every time we feel love in our hearts

One dies when it moves away

We’re born with millions of little lights shining in our hearts

And they die along the way

Till we’re old and we’re cold

And lying in the dark

‘Cos they’ll all burn out one day

Tus manos (Pablo Neruda)

Video

Tus manos 

Cuando tus manos salen,
amor, hacia las mias,
¿que me traen volando?
¿Por que se detuvieron
en mi boca, de pronto,
por que las reconozco
como si entonces, antes,
las hubiera tocado,
como si antes de ser
hubieran recorrido
mi frente, mi cintura?
Su suavidad venia
volando sobre el tiempo,
sobre el mar, sobre el humo,
sobre la primavera,
y cuando tu pusiste
tus manos en mi pecho,
reconoci esas alas
de paloma dorada,
reconocí esa greda
y ese color de trigo.
Los anos de mi vida
yo camine buscandolas.
Subí las escaleras,
crucc los arrecifes,
me llevaron los trenes
las aguas me trajeron,
y en la piel de las uvas
me parecio tocarte.

La madera de pronto
me trajo tu contacto,
la almendra me anunciaba
tu suavidad secreta,
hasta que se cerraron
tus manos en mi pecho
y alli como dos alas
terminaron su viaje.   (Pablo Neruda)

“When your hands go out,
love, toward mine,
what do they bring me flying?
Why did they stop
at my mouth, suddenly,
why do I recognize them
as if then, before,
I had touched them,
as if before they existed
they had passed over
my forehead, my waist?

Their softness came
flying over time,
over the sea, over the smoke,
over the spring,
and when you placed
your hands on my chest,
I recognized those golden
dove wings,
I recognized that clay
and that color of wheat.

All the years of my life
I walked around looking for them.
I went up the stairs,
I crossed the roads,
trains carried me,
waters brought me,
and in the skin of the grapes
I thought I touched you.
The wood suddenly
brought me your touch,
the almond announced to me
your secret softness,
until your hands
closed on my chest
and there like two wings
they ended their journey.”

(Pablo Neruda)