Monthly Archives: September 2015

Borges – După un anumit timp

Standard

“După un anumit timp, omul învață să perceapă diferența subtilă între a susține o mână și a înlănțui un suflet, și învață că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva și a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranță, și așa, omul începe să învețe…

Că săruturile nu sunt contracte și cadourile nu sunt promisiuni, și așa omul începe să-și accepte căderile cu capul sus și ochii larg deschiși, și învață să-și construiască toate drumurile bazate în astăzi și acum, pentru că terenul lui “mâine” este prea nesigur pentru a face planuri … și viitorul are mai mereu o mulțime de variante care se opresc însă la jumătate drumului.

Și după un timp, omul învață că, dacă e prea multă, până și căldura cea dătătoare de viață a soarelui arde și calcinează. Așa că începe să-și planteze propria gradină și-și împodobește propriul suflet, în loc să mai aștepte ca altcineva să-i aducă flori, și învață că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forță, că într-adevăr e valoros, și omul învață și învață… și cu fiece zi învață.

Cu timpul înveți că a sta alături de cineva pentru că îți oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înțelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îți poate aduce toată fericirea pe care ți-o dorești. Îți dai seama cu timpul că, dacă ești alături de această persoană doar pentru a-ți întovărăși singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înțelegi că adevărații prieteni sunt numărați și că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu, se va vedea înconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul înveți că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieții să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveți că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari pot.

Cu timpul înțelegi că, dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodată prietenia să nu mai fie la aceeași intensitate.

Cu timpul îți dai seama că, deși poți fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îți dai seama că fiecare experiență trăită alături de fiecare ființă nu se va mai repeta niciodată. […]”

(source)

Advertisements

Credinţa

Standard

“Eu, una, cred. La început, am crezut pentru că aşa am învăţat în familie. Mai târziu, pentru că mi-am pus nişte întrebări şi am cercetat până le-am găsit răspuns. Deci, cred. În Dumnezeu cred, oricum l-ar numi un neam sau altul.

Nu cred, însă, în exhibarea credinţei.

Nu cred în puterea crucilor mici, făcute în grabă din goana unui autobuz care trece la trei străzi distanţă de o biserică.

Nu cred că 50 de iconiţe agăţate de parbriz te pot feri de accidente, dimpotrivă: îţi reduc vizibilitatea.

Nu cred că apa sfinţită îşi întăreşte puterile tămăduitoare, dacă e obţinută cu preţul scandalului la coada de lângă butoi, în curtea bisericii.

Nu cred că trebuie să ne ferim a gândi rău doar când suntem la slujbă.

Nu cred că gesturile de omenie sunt rezervate exclusiv perioadei de post sau sărbătorilor.

Nu cred că preoţii trebuie să ne înveţe teama, ci iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

Nu cred în puterea făcătoare de minuni a unei icoane sau a moaştelor – în fond, lemn, sticlă sau carne moartă – ci în puterea făcătoare de minuni a celui care crede în propriile dorinţe.

Nu cred că o rugăciune adevărată vine dintr-o carte, ci din inimă.

Nu cred că trebuie să stai cu capul plecat în biserică; Dumnezeu nu zace pe podea.

Cred, în schimb, altceva.

Cred că Dumnezeu nu e pe cruce. Nici pe lemn, nici pe sticlă, nici pe buzele predicatorilor. Dumnezeu e în fiecare dintre noi. Iar să crezi înseamnă să-l (re)cunoşti, atunci când îl găseşti. Sau măcar să-l cauţi.”

(Laura Nureldin, Spovedania unei (ne)credincioase)

(source)